Georgeta Năpăruș

Georgeta Năpăruș (1930–1997) este una dintre cele mai poetice și recognoscibile voci ale picturii românești postbelice. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, artista și-a conturat un limbaj personal în care universul basmului, al simbolurilor populare și al heraldicii medievale se întâlnește cu o sensibilitate modernă, rafinată. Paleta sa – intensă, dar armonizată cu tact – susține compoziții frontale, decorative, populate de siluete regale, personaje rurale, păsări, cai, îngeri sau măști, toate ordonate într-o arhitectură picturală clară.

Pictura Georgetei Năpăruș se află la granița dintre naiv și cult, între cultul liniei și voluptatea culorii. Motivele provenite din iconografia bizantină, din textilele și cusăturile tradiționale, din mitologiile țărănești, sunt reconfigurate într-un alfabet propriu: coroane, inimi, roți solare, frunze, medalioane, grile ornamentale. Figura umană este esențializată, hieratică, însoțită de semne ce funcționează ca repere ale unei narațiuni tainice. În paralel cu pictura, artista a lucrat grafică și tapiserie, transferând aceeași disciplină a decorativului în tehnici diverse.

Dincolo de farmecul decorativ, operele sale au o vibrație spirituală discretă: o liturghie a culorilor în care inocența și gravitatea coexistă. Ritmul suprafețelor, echilibrul dintre plin și gol, modularea culorilor calde cu accente reci dau tablourilor un timp interior lent, de contemplare.

Astăzi, Georgeta Năpăruș este privită ca un reper al modernității românești lirice: o artistă care a unit memoria populară cu sensibilitatea contemporană, creând o lume recognoscibilă imediat prin semn, ritm și lumină – o poezie vizuală ce rămâne actuală și profund seducătoare.