Picasso și Sylvette David - muza Ponytail Period

În primăvara anului 1954, la Vallauris, într-un atelier scăldat în lumina sudului Franței, Pablo Picasso o întâlnește pe Sylvette David, o adolescentă de numai 19 ani, retrasă și timidă, dar cu un aer aparte, părul blond strâns în coadă de cal. Venise împreună cu logodnicul ei, Toby Jellinek, un tânăr designer englez care îi aducea lui Picasso câteva scaune moderniste, aproape sculpturale. Legenda spune că înainte să o vadă față în față, Picasso observase deja un portret schițat după chipul ei realizat de Toby. Privirea i-a fost atrasă imediat, iar când i-a apărut în față în carne și oase, entuziasmul său a fost spontan și direct: „Vreau să te pictez, vreau să o pictez pe Sylvette!” – cuvinte care aveau să declanșeze una dintre cele mai intense perioade de creație din întreaga sa carieră.

Sursă: Christie's

Sursă: Picasso Museum Barcelona

Picasso avea atunci 72 de ani și traversa un moment complicat pe plan personal. Relația sa cu Françoise Gilot se încheiase, iar Jacqueline Roque, femeia care urma să-i devină soție, tocmai intrase în viața lui. Sylvette, prin contrast, era extrem de tânără, retrasă, cu o timiditate vizibilă. Tocmai această absență a oricărei intenții romantice a făcut legătura dintre ei atât de unică. Ea avea să spună mai târziu: „Nu aș fi putut fi niciodată iubita lui, îmi era prea teamă de bărbați”. Pentru Picasso, această inocență și liniște au devenit un refugiu. Într-un moment al vieții în care se simțea prins între tensiuni și începuturi noi, prezența Sylvettei i-a oferit un spațiu pur creativ.

Sursă: The Telegraph

În doar câteva săptămâni, între aprilie și iunie 1954, Picasso realizează peste șaizeci de lucrări dedicate Sylvettei: douăzeci și trei de picturi în ulei, opt desene majore, zeci de schițe, dar și piese de ceramică și sculptură. Criticul Klaus Gallwitz nota mai târziu că această concentrare pe un singur model este unică în opera maestrului și că Sylvette s-a transformat într-un „tip iconic”, o imagine care depășea persoana pentru a deveni simbol al unei generații. A fost perioada numită de presă „Ponytail Period”, o denumire născută nu doar din obsesia artistului pentru chipul și silueta Sylvettei, ci și din efectul cultural uriaș: părul ei strâns în coadă de cal a devenit, aproape peste noapte, un reper de modă, preluat de tinerele franceze și chiar de Brigitte Bardot.

Sursă: Christie's

Dar dincolo de fenomenul mediatic, în atelier se petrecea o poveste mai subtilă. Sylvette era foarte timidă, stătea adesea nemișcată și nu spunea mare lucru. Picasso, care înțelegea natura fragilă a acestei adolescente, încerca să o facă să se relaxeze. Își amintea cum el îi desena un păianjen pe o bucată de hârtie, îl punea pe podea și apoi se prefăcea surprins, sărind teatral. „Astfel de mici gesturi au spart bariera dintre noi și m-au făcut să mă simt în largul meu”, spunea ea mai târziu. În felul acesta s-a construit un climat de încredere, esențial pentru intimitatea artistică a perioadei.

Seria Sylvette nu a rămas doar între zidurile atelierului. În vara anului 1954, presa internațională a scris despre „noua muză” a lui Picasso, iar reviste precum Paris Match și Elle i-au publicat portretul, transformând-o într-un fenomen mediatic. Revista Life a consacrat expresia „Ponytail Period”, definind astfel momentul artistic în care chipul unei adolescente cu părul strâns în coadă de cal devenea simbolul unei generații postbelice.

Sursă: Getty Images

Când lucrările au început să fie expuse, Sylvette s-a trezit peste noapte în lumina reflectoarelor. Brigitte Bardot, pe atunci în plină ascensiune, a adoptat acest stil și a transformat imaginea Sylvettei într-un reper pop-cultural. Pentru tânăra de 19 ani, toată această atenție era copleșitoare. Povestea cum, uneori, pentru a scăpa de fotografii, se ascundea în dulap. Dintr-o adolescentă retrasă, devenise un fenomen al epocii, fără să își fi dorit vreodată acest lucru.

Pablo Picasso - Portrait of Sylvette David in Green Chair

La finalul acelei perioade, Picasso i-a oferit un exemplar al revistei Verve, ediția dublă din 1954, ilustrată cu 180 de desene din Vallauris. Pe copertă era chiar profilul ei, o imagine care fixase pentru totdeauna amprenta muzei. Era un gest discret, dar încărcat de recunoaștere artistică și admirație. Acel cadou simboliza faptul că Sylvette nu fusese doar un model trecător, ci un catalizator real al unei renașteri creatoare pentru Picasso.

Interesant este și modul în care critica a observat transferul estetic după acest episod. În primele portrete ale lui Jacqueline Roque, femeia care avea să îi devină soție, apar trăsături stilistice similare celor din seria Sylvette: gâtul alungit, profilul grațios, austeritatea liniilor. E ca și cum Sylvette ar fi servit drept prototip pentru un nou tip de feminitate artistică în opera târzie a lui Picasso.

Sursă: Totnes Times

Viața Sylvettei s-a schimbat însă radical în anii care au urmat. S-a despărțit de Toby Jellinek, s-a mutat în Anglia și s-a căsătorit cu Rawdon Corbett, cu care a avut o fiică, Isabel. Abia la 45 de ani a început să picteze serios, inspirată de frescele Renașterii, de William Blake și de Marc Chagall. Își semna lucrările fie „Sylvette David”, fie „Lydia Corbett”, numele sub care avea să fie cunoscută mai târziu. „Picasso mi-a dat dorința de a picta pe orice — pe lemn, pe sticlă, pe mobilier, pe pereți sau pe chitare”, spunea ea. „Creativitatea este fericire”.

Sursă: bkor.nl

Moștenirea ei nu a rămas doar în tablouri. Cu ajutorul lui Carl Nesjar, Picasso a transpus portretul Sylvettei în sculpturi monumentale: în 1968, „Bust of Sylvette”, o structură de peste 10 metri, a fost ridicată în New York, devenind parte din peisajul urban, iar în 1970, o altă „Sylvette” de 7,5 metri a fost inaugurată în Rotterdam. Dintr-un chip timid de adolescentă, imaginea ei se transformase în simboluri publice, încorporate în arhitectura orașelor.

Sursă: The New York Times

Astăzi, la aproape 90 de ani, Lydia Corbett trăiește în Devon, Anglia, unde pictează zilnic. Preferă cerneala neagră pentru claritatea liniei, o amprentă rămasă de la Picasso. Participă la expoziții internaționale — cum a fost Three Strong Women la Kunsthalle Messmer, alături de Niki de Saint Phalle și Elvira Bach — și rămâne o artistă activă, discretă, dar încă fascinantă. Povestea ei este dovada că o întâlnire aparent întâmplătoare poate marca nu doar viața unui maestru, ci și destinul unei tinere care, de la postura de muză, a ajuns ea însăși creatoare.

Sursă: Getty Images

Privită în contextul vieții lui Picasso, Sylvette se diferențiază de celelalte muze care i-au marcat opera. Dacă Fernande Olivier, prima sa parteneră importantă, a inspirat perioada boemă de la Montmartre, iar Dora Maar a fost surprinsă în ipostaze dramatice, pline de tensiune emoțională, Sylvette a rămas o prezență tăcută, neatinsă de pasiunea amoroasă a maestrului. Françoise Gilot, poate cea mai puternică dintre muze, a fost singura care l-a părăsit și și-a afirmat propria voce artistică și critică, iar Jacqueline Roque, ultima soție, apare în peste 400 de lucrări. În contrast, Sylvette a fost o adolescentă timidă, aproape distantă, dar care i-a oferit lui Picasso un nou tipar estetic și o energie creativă neașteptată, catalizând o renaștere la 72 de ani.

Pablo Picasso - Portrait of Dora Maar

Pablo Picasso - Weeping Woman (Dora Maar)

Picasso și Sylvette David – nu doar o muza trecătoare, ci un catalizator al unei noi etape în arta lui. O adolescentă cu părul strâns în coadă de cal a reaprins fantezia creativă a unui titan. Din timiditatea ei s-a născut o serie legendară, cunoscută azi drept „Ponytail Period”, iar de acolo, influența s-a răspândit în picturi, reviste, sculpturi și în cultura vizuală a epocii. Mai târziu, Sylvette a dus mai departe flacăra creativității în propriul atelier, demonstrând că relația dintre artist și muză nu este niciodată unilaterală, ci o punte care schimbă ambele vieți.

Pablo Picasso - Woman sitting near a window (Marie-Therese)

Sursă: Prince & Pilgrim