Cuplul Natalia Dumitrescu – Alexandru Istrati: artă, iubire și lecția lui Brâncuși

Sursă: Curatorial - Cine au fost moștenitorii lui Brâncuși

Două destine născute în același an, unite de aceeași chemare

Natalia Dumitrescu (20 decembrie 1915, București – 3 iulie 1997, Chars) și Alexandre Istrati (9 martie 1915, Dorohoi – 28 octombrie 1991, Paris) apar în istoria artei drept cel mai important cuplu româno-francez de după 1945. Ambii s-au afirmat ca pictori abstracți, au primit Premiul Kandinsky la două ediții diferite (1953 și 1955) și – fapt rar – au devenit legatarii universali ai sculptorului Constantin Brâncuși, căruia i-au gestionat atelierul și arhiva. Din 1977, numele lor rămân legate definitiv de reconstrucția Atelierului Brâncuși la Centre Pompidou, iar din 1997 împart aceeași criptă cu mentorul lor în Cimitirul Montparnasse.

Sursă: Galerie Hervé Courtaigne

Sursă: Wikiart

 

Formarea Nataliei - Academia de Arte Frumoase și primele rigori geometrice

În 1935-1939 Dumitrescu urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase din București la clasa lui Francisc Șirato, profesor cunoscut pentru disciplina desenului și accentul pe compoziții structurale. Acolo își fixează admirația pentru Kandinsky și își exersează un limbaj auster, preponderent alb-negru, bazat pe rețele ortogonale care vor rămâne, ulterior, scheletul tuturor lucrărilor sale colorate.

Natalia Dumitrescu - Nud în atelier

 

Formarea lui Istrati - Dreptul ca intermezzo, pictura ca vocație

Alexandre Istrati studiază Dreptul la Universitatea din București (licență, 1937) dar, simultan, frecventează atelierul maestrului Camil Ressu la aceeași Academie de Arte, obținând diploma de pictor în 1938. Între 1938 și 1947 rămâne asistent universitar la Ressu, perioadă în care combină cercetarea cromatică cu o tehnică gestuală timpurie, expunând primele lucrări la „Salonul Oficial” (1941) și la Sala Dalles.

Alexandru Istrati - Autoportret, 1947

 

Căsătoria și primele expoziții bucureștene

Căsătoriți în 1939, Natalia și Alexandru se afirmă într-un oraș care încă respiră avangarda interbelică: ea expune la Sala Dalles în 1946, el deschide prima expoziție personală în 1941, iar în atelierele Academiei pregătesc împreună cursuri și demonstrații publice. Totuși, războiul și izolarea culturală de după 1945 transformă Bucureștiul într-un spațiu îngust. Salvarea vine sub forma unei burse franceze; la începutul verii 1947 își împachetează lucrările – predominant monocrome la Natalia, gestuale la Istrati – și urcă în trenul de Paris, convinși că Europa occidentală va înțelege mai repede limbajul abstract.

Alexandru Istrati - Țărani la câmp, prima jumătate a anilor '40

 

Natalia Dumitrescu - Compoziție, 1957

 

Natalia Dumitrescu - Untitled

 

Impasse Ronsin,  pragul spre Brâncuși și spre modernismul global

În primul an la Paris frecventează cursurile Academiei André Lhote și École des Beaux-Arts, adaptându-se rapid scenei pariziene de după război. În 1948 cuplul închiriază spațiul de lucru de la 11 bis Impasse Ronsin, imediat lângă atelierul lui Constantin Brâncuși. Conform catalogului Jody Klotz, sculptorul, recunoscând disciplina și afecțiunea lor, îi acceptă ca vecini și colaboratori; cei doi lucrează în acest arondisment până la moartea lui Brâncuși, la 16 martie 1957.

În 1949, Istrati își deschide prima expoziție personală la Galerie Breteau, urmată de expozițiile Nataliei la Breteau și Arnaud în 1950-1954, fapt semnalat de presa de artă a epocii.

Natalia Dumitrescu - Galaxie

 

Alexandru Istrati - Purple

 

Executorii testamentari ai lui Brâncuși

În 1953, actul notarial redactat de Brâncuși îi numește pe „les jeunes Roumains” drept legatari universali: au responsabilitatea de a conserva sculpturile, negativele fotografice și arhiva personală. La moartea maestrului, 16 martie 1957, sarcina devine oficială și controversată: pe de o parte, cei doi transferă sute de piese către statul francez; pe de altă parte, restricționarea accesului cercetătorilor provoacă, în anii ’90, anchete de presă și procese legate de drepturile de autor. Însă fără devotamentul lor, atelierul ar fi fost desființat; cuplul l-a păstrat intact până la reconstrucția din 1977.

Natalia Dumitrescu - Voyage, Bleu Clair

 

Reconstrucția Atelierului Brâncuși (Centre Pompidou, 1977)

Invitați de curatorul Pontus Hultén, Natalia și Alexandru supraveghează reasamblarea studioului în piața din fața noului Centre Pompidou. 137 de sculpturi, 87 de socluri și peste 1 600 de negative fotografice sunt redistribuite în exact aceeași topografie din Impasse Ronsin. Pentru prima dată, publicul vede într-un singur loc „Pasărea în văzduh”, „Muza adormită” și bancul de lucru al lui Brâncuși. Deschiderea din 1977 transformă spațiul într-o ancoră muzeologică fără precedent, iar cuplul în gardieni oficiali ai memoriei brâncușiene.

Alexandru Istrati - Concentrare

 

Traiectoria Nataliei în abstract-geometric

În anii ’50, după ce participă la primele ediții Réalités Nouvelles, pictorița abandonează monocromia și introduce pătratul drept unitate poetică: grile ordonate, vibrații subtile, contraste de umbre și planuri translucide. „Culoarea, ca rezonanță interioară, mi-a dictat forma”, notează într-un caiet din 1960. Premiul Kandinsky (1955) și Carnegie (1959) confirmă autenticitatea viziunii.

Astăzi, pe www.artiss.ro pot fi admirate „Compoziție albastră”, „Galaxie”, „Voyage, Bleu Clair” și „Broderie” – lucrări care arată evoluția de la rigoare la lirism cromatic.

Alexandru Istrati - Galaxie

 

Istrati și tachismul

Alexandre Istrati îmbrățișează un limbaj pur gestual: tușe lăsate liber, stropi de tempera, nisip și ulei vâscos ridicat în relief, fără desen preliminar. Premiul Kandinsky din 1953 îi deschide porțile Salonului d’Octobre, apoi, între 1955 și 1965, comitetului Réalités Nouvelles, iar după 1965, juriului Comparaisons. Pe www.artiss.ro, pânze precum „Compoziție (1962)”, „Galaxie” și „Compoziție verticală” confirmă fascinația lui pentru densitate și energie, ancorându-l ferm în tachism și Abstraction Lyrique.

Alexandru Istrati - Compoziție Abstractă

 

Expoziții, premii și rețele internaționale

Între 1950 și 1980, Dumitrescu și Istrati figurează în peste 120 de manifestări. Natalia expune la Bruxelles (1956) și Köln (1960), iar Istrati la Musée d’Art Moderne de Paris, Fondation Maeght și Hirshhorn Museum. Ambii apar în catalogul Kunsthalle Mannheim (1963) și în programările galeristei Margarete Lauter, extinzându-și rețeaua de la Paris către Germania, Statele Unite și Japonia.

Alexandru Istrati - Roșu și Albastru

 

Monografia „Brâncuși” (1987)

În 1987, Pontus Hultén, Natalia Dumitrescu și Alexandre Istrati publică la Stuttgart o monografie de referință dedicată lui Brâncuși. Volumul, citat ulterior de bibliografiile Centrului Pompidou, reunește pentru prima oară corpusul complet de fotografii de atelier, fundamentat pe arhiva pe care cuplul o păstrase încă din 1957.

Istrati continuă să expună până în 1990, inclusiv la Tokyo și Caracas, iar Dumitrescu primește o retrospectivă importantă la Basel, în 1985.

 

Moștenirea

Alexandre Istrati se stinge la 28 octombrie 1991, Natalia Dumitrescu la 3 iulie 1997. Conform dorinței lor, amândoi sunt înhumați în aceeași criptă cu Brâncuși, în parcela 30 a Cimitirului Montparnasse. De la conservarea sculpturilor maestrului la definirea abstracției postbelice, contribuția cuplului rămâne un reper esențial pentru istoria artei secolului XX.

Natalia Dumitrescu - Compoziție Albastră